Jurnal Expediţia "Nufărul Alb 2010"
(ţinut de marinar de penultimă speţă Buz Răzvan)
Ziua 1: (joi, 19.05.2010)
Dacă luăm în considerare faptul că expediţia începe din momentul în care echipajul porneşte spre Tulcea, putem spune că startul a fost dat miercuri seara, când prima parte a echipajului, formată din marinarii Stan şi Călin, au purces spre destinaţie cu trenul. Cea de-a doua parte a echipajului, formată din Bagsi, Alex, Sandeep şi Buz, porneşte spre Tulcea joi dimineaţa cu Tuli-mobilul, în jurul orei 06:30. Bagajele, alcătuite din caiace, corturi, sacii de dormit, mîncare şamd au fost încărcate din ziua precedentă, astfel că dimineaţa nu se pierde foarte mult timp şi curând suntem în drum spre Drobeta Turnu Severin, de unde urmează să-l cooptăm şi pe Iulian.
Drumul spre Tulcea nu prezintă probleme deosebite şi a fost parcurs fără incidente notabile. Căpitanul Bagsi a luat frâiele în propriile mâini şi a condus pe întreaga distanţă iar în rest ne-am pierdut timpul cu conversaţii de complezenţă şi activităţi banale.
Ce ar mai fi de notat: am făcut câteva opriri (pentru satisfacerea nevoilor, odihnă etc) la un Metro în Craiova, Auchan în Piteşti (de unde Căpitanul Bagsi s-a echipat cu sandale şi pantaloni scurţi) şi o benzinărie pe autostrada Soarelui; am "pierdut" aproape o oră şi jumătate pe centura Bucureştiului (unde circulaţia a fost un chin), etc.
Nu ştiu cât de impresionaţi au fost internaţionalii noştri de calitatea drumurilor din România (totuşi, trebuie să remarcăm că au parcurs, cu această ocazie, aproape 95% din totalitatea autostrăzilor din ţară) sau de panoramele pitoreşti pe care au avut ocazia să le vadă (cum ar fi ţărani care îşi ară câmpul cu caii sau dau la sapă), dar cu certitudine au excelat la capitolul muzical, unde Căpitanul Bagsi nu s-a lăsat până când l-a învăţat pe Sandeep imnul expediţiei.
Tuli-mobilul s-a comportat exemplar şi în cele din urmă ajungem la Tulcea pe la ora 21:00, suficient de devreme ca să avem timp să mai facem o ultimă tură de aprovizionare la Kaufland, după care ne întâlnim cu Stan şi Călin, care ne-au aşteptat în Tulcea, şi începem să căutăm loc de campare.
Şi aici ne-am confruntat cu cea mai spinoasă problemă a expediţiei, în umila mea opinie, şi anume numărul mare de participanţi. Cu toate că, încercând să-i conferim scurtei vacanţe un aer cât mai pitoresc, ne-am organizat într-o "pseudo-structură" ierarhică navală, cu Căpitan, marinari şi muşi, din pacate, când am dat de greu, orgoliile şi oboseala şi-au spus cuvântul, de foarte multe ori echipajul nefiind în stare să se pună de acord asupra unor probleme elementare de organizare, cum ar fi stabilirea unui loc de campare, a traseului de parcurs etc.
În prima seară, problema a fost camparea. Dorindu-se a fi o expediţie în natură, decizia iniţială a fost că toate nopţile se vor dormi la cort (şi, în cele din urmă aşa a fost). Ajungând însă după lăsarea nopţii, ne-am confruntat cu lipsa de informaţii asupra imprejurimilor oraşului Tulcea. Unde se putea pune cortul, mirosea urât; dacă vroiam să mergem mai departe spre un loc marcat pe GPS, nu putea înainta pentru că drumul era rău; dacă locul de campare era corespunzător, eram prea departe de canal, nu era loc de lansare şi câinii mişunau prin zonă.
Astfel, în jurul orei 24:00, după ce echipajul se întregeşte, Daniel ajungând şi el la Tulcea, ne încercăm norocul la un hotel, nu înainte ca tensiunea să escaladeze la cote alarmante în urma unor discuţii contradictorii – purtate, evident, în limba română. Din fericire, la hotel nu au locuri astfel că ne forţăm norocul, căutăm cea mai apropiată ieşire din oraş, şi în primul loc unde găsim un petic plat de iarbă – în cazul nostru, lângă o biserică – punem corturile (pe o ploaie mocnită) şi în jurul orei 01.00 trecem la somn de voie.
Ziua 2: (vineri, 20.05.2010)
După o noapte ploioasă ne trezim sâmbătă dimineaţa pregătiţi pentru startul expediţiei. Mergem cu Tuli-mobilul până în portul Tulcea unde începem umflarea caiacelor, formarea echipajelor, împărţirea bagajelor şamd.
În cele din urmă, structura echipajelor în prima zi urma să fie: Iulica cu Daniel, Stan cu Sandeep, Călin cu Alex, respectiv Bagsi cu Buz. Primele trei echipaje sunt lansate pe fluviu, însă caiacul lui Călin ia apă şi este necesară scoaterea lui din Dunăre, repararea (lipirea) şi relansarea, operaţii finalizate cu succes, care însă provoacă o întârziere de aproape o oră.
La ora locală 11:00 toate caiacele sunt pe braţul Sulina-Sfântul Gheorghe. Imediat luăm cunoştiinţa de una din "noile" provocări ale Deltei, şi anume valurile făcute de ambarcaţiunile mai mari, care, combinate cu un moment de neatenţie al echipajului, pot rezulta în răsturnarea caiacului. Pe parcursul următoarelor 3 zile, numeroase bărci cu motor/vapoare vor trece pe langă noi, însă, cu excepţia notabilă a două, toate au încetinit pentru a face valuri cât mai mici şi a nu ne cauza probleme.
Undeva pe la jumătatea distanţei dintre Tulcea şi despărţirea în braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe, la mila 36, părăsim braţul principal al Dunării şi întrăm pe un canal mai mic, spre nord. Cu toate că pe hărţile studiate, canalul pare relativ neimportant, la faţa locului am realizat cu o oarecare surprindere că este mult mai mare decât ne aşteptam, pe alocuri fiind cel puţin la fel de lat ca Mureşul.
Şi dacă vâslitul pe canalul Sulina-Sf. Gheorghe a fost oarecum plictisitor, fără privelişti spectaculoase, aici avem pentru prima dată ocazia să admiram frumuseţile deltei. Observăm pe GPS că, deşi ne aflăm pe un canal, atât în stânga, cât şi în dreapta noastră limbile de pământ care formează malul sunt subţiri şi de fapt parcurgem un complex de lacuri, în multe din ele având şi ocazia de a intra prin canale mici de legătură, însă timpul nu ne permite. Pe Mureş, grămezile de gunoaie au scăzut mult din plăcerea navigaţiei, aici însă este mult mai curat, deşi ocazional câte un pet ne mai taie calea.
În jurul prânzului facem o scurtă pauză pentru masă şi dezmorţire, după care ne continuăm drumul şi părăsim şi acest canal, de data aceasta îndreptându-ne spre est. Locurile par mai sălbatice, traficul scade substanţial şi apa este mult mai curată pe măsură ce ne îndepărtăm de canalele principale.
Nu am avut deloc parte de soare pe parcursul primei zile, acest lucru fiind însă prielnic navigaţiei, deoarece căldura în exces ne-ar fi moleşit. Temperatura a fost excelentă pentru vâslit. La ora 16:00 însă a început o ploaie torenţiale, care a durat jumătate de oră. Marinarii Buz şi Bagsi au folosit trei pelerine de ploaie pentru a împiedica apa să ajungă în caiac, însă din raţiuni de logistică, doar unul putea vâsli în aceste condiţii, lucru care a atras anumite comentarii tendenţioase din partea restului echipajului. Celelalte trei ambarcaţiuni au luat la bord o cantitate considerabilă de apă din cauza ploii, fiind necesară chiar scoaterea ei cu cana. Echipajul a fost însă dotat cu pelerine şi s-a protejat într-o anumită măsură.
Cotim spre sud şi ne îndreptăm spre satul Maliuc, destinaţia finală desemnată pentru prima zi.
Şi, după ce trecem printr-un prim lac de dimensiuni mai mici, ajungem în lacul Fortuna, primul lac de dimensiuni considerabile (noi am traversat doar 2 km, lacul însă are peste 5 km lăţime) pe care îl parcurgem. În aceste lacuri ne lovim de o nouă provocare, şi anume algele care cresc acolo şi care ajung în înălţime până la suprafaţa apei, unde se încâlcesc în padelele noastre şi ne îngreunează înaintarea. Totodată, algele se agaţă şi de cârma caiacelor, reducând dramatic viteza de înaintare, cel mai afectat din acest punct de vedere fiind echipajul Daniel/Iulian. Ca o scurtă paranteză, aici întâlnim primele populaţii de lebede şi numeroase aglomerări de nuferi, aglomerări pe care încercăm pe cât posibil să le ocolim, pentru a nu le distruge.
Ratăm intrarea pe canalul care leagă lacul Fortuna de satul Maliuc şi suntem nevoiţi sa traversăm o zonă unde nivelul apei este foarte mic. În aceste condiţii coborâm din caiace şi le tragem după noi, profitând de acest moment şi facând o scurtă pauză. Musul Iulian pare a fi cel mai afectat, reclamând prezenţa simptomelor incipiente ale hipotermiei datorită faptului că ca stat toată ziua în apă.
În aceste condiţii, se hotâreşte mutarea lui Iulian în caiac cu Buz, respectiv a Căpitanului Bagsi în caiac cu musul Daniel.
Pe canalul de legătură cu Maliuc vâslim împotriva curentului până dăm de un baraj care ne blochează complet calea. La o analiză atentă a situaţiei, realizăm ca am facut o greşeală în alegerea traseului, (barajul fiind vizibil şi pe google maps) pentru a putea continua având două opţiuni: fie a ne întoarce aproximativ 500m şi a intra pe canalul corect, fie a duce caiacele în mâini 50 de metri peste baraj. Alegem cea de-a doua soluţie şi totodată se ia şi hotărârea de a campa în locul respectiv peste noapte.
Urmează aplasarea corturilor, trasportul caiacelor la locul de pornire de a doua zi, o cină bine-venită stimulata şi de Trifăneasca de Satu-Mare urmată de somn de voie.
Concluzii:
O parte din temerile legate de componenţa echipajului, deşi considerate nofondate de unii, s-au adeverit. Astfel, era evident că un echipaj format din 8 persoane se va deplasa mai lent decât unul format din 2 sau 4 persoane. Acesta a fost şi principalul motiv, însă nu singurul, pentru care ţelul stabilit pentru prima zi (ajungerea la Maliuc) nu a fost îndeplinit. Unii membrii ai echipajului se aflau la prima expediţie cu caiacul, motiv pentru care au avut nevoie de o perioada de acomodare cu ambarcaţiunea; păstrarea direcţiei fiind chiar o provocare la început pentru novici.
Se pare că şi distanţa propusă nu a fost tocmai pe placul întregului echipaj (plângeri în acest sens au venit mai mult începând cu cea de-a doua seară), cei 37 de kilometrii parcurşi în prima zi fiind consideraţi prea mulţi de cei cu condiţia fizică mai slabă, deşi această opinie nu a fost îmbrăţişată nici de cel ce a scris aceste rânduri, nici de Căpitanul Bagsi.
Componenţa echipajelor a constituit o altă greşeală. De exemplu Iulian şi Daniel, ambii muşii neexperimentaţi, au fost plasaţi într-un caiac al cărui comportament ne era necunoscut tuturor, motiv pentru care au fost porţiuni unde cei mai rapizi au trebuit să aştepte după ei. La fel, Călin şi Alex, ambii membrii ai echipajului experimentaţi mai mult pe partea intelectuală decât cea fizică au fost înregimentaţi în caiacul cel mai lent. O parte din această problema va fi rezolvată în ziua următoare, când Căpitanul Bagsi va face schimb cu musul Iulian.
Caiacele au fost pe parcursul traseului o problemă spinoasă, cauzând întârzieri semnificative în calendarul întregii expediţii. Caiacul lui Daniel a fost doar puţin mai lent decât caiacele Lagoon, diferenţa constând în faptul că pentru a menţine o viteză constantă satisfăcatoare cei doi membri trebuiau să vaslească în mod sincronizat, lucru ce pare normal în teorie, dar oarecum mai greu de realizat în practică, cel puţin la început. Partea mai puţin plăcută este lipsa unei copertine peste corpul caiacului, ceea ce dus la apariţia unei cantităţi mai mari de apă în interior din cauza vâslitului, respectiv a ploii. Totodată a fost singurul caiac unde scaunul echipajului nu a fost gonflabil, ceea ce inseamnă că membrii acestuia stăteau cu fundul în apă în majoritatea timpului. Această problemă a fost însă remediată de Iulian, care a realizat că pot fi puse două sticle de apă sub scaun, în aceste condiţii şi vâslitul devenind mai uşor. A fost însă de departe cel mai stabil caiac din expediţie, răsturnarea fiind aproape imposibilă în mod neintenţionat.
Despre caiacul marinarului Călin nu pot să îmi dau cu părerea pentru că nu l-am utilizat, însă plângerile repetate ale acestuia mă fac să cred că a fost mai lent în comparaţie cu celelalte.
Padelele au constituit şi ele o problemă, doar 5 padele din cele 8 fiind padele în adevăratul sens al cuvântului, celelalte 3 fiind un soi de vâsle mai mici unite la mijloc. Când vine vorba despre uşurinţa în utilizare, respectiv eficienţa în înaintare, diferenţa a fost semnificativă.
Ziua 3: (sâmbătă, 21.05.2010)
Trezirea colectivă are loc în jurul orei 08:00 şi, după un mic dejun copios, strângerea corturilor respectiv pregătirea caiacelor, în jurul orei 09:30 suntem pe apă. Programul zilei a doua menţionează ca punct de sosire satul Caraorman, dar avem din ziua precedentă o restanţă de aproximativ 3 km până în satul Maliuc pe care suntem nevoiţi să o recuperăm.
Ziua începe însă sub auspicii nevavorabile, vâslitul împotriva curentului până la Maliuc dovedindu-se mult mai dificil decât se preconizase iniţial. Astfel, ne ia aproape 2 ore să parcurgem cei doi km. Din păcate, pe măsură ce ne apropiem de sat, "civilizaţia" îşi face simţită prezenţa prin epavele şi gunoaiele de pe malul canalului.
În cele din urmă ajungem obosiţi fizic la canalul Sulina. Echipajul cel mai afectat de vâslitul împotriva curentului este Alex/Călin, dar dupa o scurtă pauză de recuperare pornim cu toţii în josul canalului spre următoarea ţintă: localitatea Gorgova, unde ajungem relativ repede, după aproximativ o oră.
Dimineaţa, vremea a fost închisă, cu cerul înnorat şi cateva ploi foarte scurte, care însă nu au pus probleme echipajului, nefiind necesară folosirea pelerinelor. Pentru a ne continua traseul, la Gorgova trebuie sa trecem caiacele peste digul canalului Sulina, într-ul canal auxiliar mult mai mic şi care face legătura între satul Gorgova şi lacul cu acelaşi nume. Însă tocmai la această trecere apare cea mai mare problemă a zilei, când marinarul Călin alunecă şi scapă partea din spate a caiacului, rupând astfel cârma.
Din fericire pentru noi, foarte aproape de locul accidentului (aflat efectiv în sat) se găseşte o persoană care are sculele necesare pentru repararea cârmei (prin nituirea a două plăcuţe de metal peste ruptură) şi în jurul orei 14:00 pornim pe canal spre lac. Unii au folosit această pauză pentru a se aproviziona de la un ABC situat chiar lângă trecere cu apă proaspătă şi nişte napolitane.
Lacul Gorgova este puţin mai mare decât Fortuna, dar este primul lac pe care îl traverăm îndepărtându-ne de maluri, spre diferenţă de traseul din prima zi. Traversarea, relativ scurtă, de doar o oră, decurge fără probleme, algele făcându-şi simţită prezenţa doar lângă maluri. Deşi nu am avut parte de soare, norii s-au mai spart faţă de dimineaţă, vremea în general fiind mai potrivită pentru vâslit.
În cele din urmă ajungel şi la canalul Litcov, supranumit şi cel de-a patrulea canal al Deltei, şi ne îndreptăm vertiginos spre grindul Caraorman, locul desemnat spre a ne fi popas în ce-a de-a doua seară a expediţiei. Frumos în ansamblul său, canalul Litcov a fost unul din cele mai liniştite locuri din deltă (lăsând la o parte ambarcaţiunile care ne-au deranjat) poate şi pentru faptul că s-a încăpăţânat să curgă cu viteza melcului spre Caraorman pe o distanţă de aproape 20 km.
Ajungem la capătul canalului undeva în jurul orei 19:30, când cotim dreapta spre sud de-a lungul Caraormanului. Deşi are loc o întrunire ad-hoc în mijlocul apei, în care se ia decizia de a forţa împlinirea obiectivului final stabilit pentru această zi, şi anume ajungerea cât mai aproape de satul Caraorman, după foarte putin timp, înserarea şi frica de nu mai găsi loc de campare dacă vom continua conduc la hotărârea de a compa mai devreme, astfel ca în jurul orei 20 oprim, scoatem bărcile din apă şi punem corturile.
Concluzii:
Ziua a doua fost mai solicitantă din punct de vedere fizic decât prima, începând chiar cu sprintul de dimineaţă împotriva curentului, spre seară marinarul Călin şi internaţionalii reclamând epuizarea fizică. Totodată, Căpitanul Bagsi a acuzat o stare de oboseală şi ameţeală cauzată aparent de dezhidratare.
Totuşi, ţinând cont de timpul pierdut cu accidentul din Gorgova (am pierdut vreo 2 ore) trebuie remarcat faptul că aproape ne-am îndeplinit obiectivul propus pentru această zi. Am parcurs 35 km, aproape cât în prima zi, cu toate condiţiile vitrege menţionate mai sus. Marinarul Buz (subsemnatul) regretă doar ocazia pierdută de a vizita grindul Caraorman, renumit pentru zonele întinse de dune de nisip. Realizăm însă cu toţii că în ultima zi trebuie să ajungem la Sulina, iar pe hartă traseul pentru ziua a treia este cel mai lung. (peste 40 km)
Oboseala îşi spune cuvântul şi spiritele se încing, tot mai multe cârteli împotriva Căpitanului Bagsi putând fi auzite, însă acesta rămâne ferm pe poziţie şi nu cedează în faţa trădătorilor. (aici am putea cita câteva comentarii de genul: "e prea lung traseul, nu mai putem", "suntem intelectuali, nu animale de povară", "de ce nu campăm la o pensiune...".)
Au fost chiar şi unele voci care au protestat la adresa traseului (a traseului propriu-zis, nu a lungimii acestuia) cerând prezentarea unei alternative care să nu implice traversarea digului la Gorgova – iniţiativă care a fost respinsă prin vot – dar seara spiritele s-au calmat la o supă caldă şi o Trifănească de Satu Mare. Ca fapt divers, ţin să menţionez că este vorba de aceeaşi Trifănească de Satu Mare (aceeaşi sticlă) care a însoţit şi acum doi ani echipajul expediţiei Vâsla Albă 2008.
Ziua 4: (duminică, 22.05.2010)
Trezirea şi pregătirile de dimineaţă decurg fără probleme serioase (deşi ieşirea din cort a fost amânată cu 15 minute datorită ploii) şi, pe o vreme mohorâtă cu cer acoperit cu nori, pornim la drum în jurul orei 09:30. S-au operat câteva schimbări în cadrul echipajului, Buz trecând în caiac cu Daniel, Căpitanul Bagsi în caiac cu marinar Călin iar musul Alex în caiac cu Iulian, schimbări ce – speram noi la momentul respectiv – ne-ar fi putut ajuta să terminăm oarecum mai uşor traseul propus pentru ultima zi a expediţiei, cel mai lung, şi care avea ca ţintă portul Sulina.
După mai bine de o oră de vâslit monoton pe canalul Caraorman, ajungem la primul punct de interes pe ziua de astăzi, şi anume lacul Puiu, pe care îl traversăm prin mijloc.
Între timp norii s-au mai spart, şi avem parte de vânt din nord-est, care creează valuri (mici, e drept) ce animează puţin parcurgerea lacului. Temerile iniţiale, cum că ar fi riscantă utilizarea caiacelor pe o suprafaţă de apă cu valuri, sunt spulberate, neexistând nici un incident pe toată durata parcurgerii, care se încheie în jurul orei 11:30, când intrăm pe canalul de legătură dintre lacul Puiu şi lacul Roşu.
În timp ce Buz şi Daniel fac o scurtă pauză pentru scoaterea apei din caiac, respectiv satisfacerea unor nevoi personale în apropierea unei cabane de vacanţă, restul echipajelor purced mai departe, nu înainte ca marinarul Călin să aibă o scurtă altercaţie verbală cu unul din pescari prezenţi în zonă care considera că îi este mai uşor vâslaşului să ocolească firul de pescuit decât pescarului să în tragă afară.
Tragedia loveste însă expediţia cu 200 de metri mai departe, când realizăm că plaurii – insule plutitoare de stuf care navighează pe lacuri şi canale în deltă – ne-au blocat complet canalul de legătură spre lacul Roşu. Urmează o investigaţie amănunţită a zonelor adiacente pentru a găsi o eventuală cale de ocolire a plaurilor, dar totul e în zadar iar lovitura de graţie ne este aplicată – Buz şi Daniel se întorc la cabană pentru a cere sfatul pescarilor – de cei cu care am avut acel conflict minor menţionat mai sus, şi care ne confirmă faptul că, în acest moment, canalul este blocat, singura modalitate de a trece fiind să trasportăm caiacele peste suprafaţa plaurilor pe o distanţă de aproximativ 200 de metri.
Cei doi se întorc la restul echipajului, unde urmează o scurtă şedinţă de consiliu în care se decide încheierea expediţiei deoarece traversarea nu este posibilă. Ne întoarcem cu capul plecat la noii noştri prieteni, pescarii, hotărâţii ca, în cazul în care nu ne transportă ei până la Tulcea sau Sulina, să ne întoarcem pe lacul Puiu până la Caraorman, de unde să luăm o barcă.
După o rundă de negocieri, mult mai dificilă decât era necesar – datorită atât interlocutorilor noştri cu mintea odihnită cât şi numărului mare de negociatori din cadrul echipajului nostru – ajungem la următoarea întelegere: o barcă ne va duce până la Caraorman contra sumei de 20RON/persoană iar de acolo la Sulina ne va duce o altă barcă, contra sumei de 50RON/persoană. Dezumflăm caiacele, strângem bagajele iar la ora 14:00 suntem pe barcă spre Caraorman.
Urmează un drum anost până la Caraorman, apoi până la Sulina, unde ajungem în jurul orei 16:00.
Odată ajunşi aici, aflăm cu surprindere că nu mai avem loc în barca rapidă ce urma să plece a doua zi dimineaţă, astfel că ne rezervăm locuri pentru cea de la prânz. A mai fost o tentativă eşuată de a negocia un transport contra sumei de 60RON/persoană, a doua zi dimineaţă, persoana respectivă ajungând la concluzia că avem prea mult bagaj pentru a încăpea în barca sa.
După rezervarea locurilor, oprim la o terasă lângă port unde servim o masă caldă (părerile au fost impărţite: unii au gasit-o delicioasă, alţii deloc gustoasă) după care am purces spre plaja Sulina. Aici, dupa o plăcută baie în apa rece a mării, jumătate de echipaj a facut o scurtă tură cu caiacul pe mare, încheiată cu exerciţii şi simulari de cazuri speciale, răsturnări, urcări în caiace etc.
A urmat montarea corturilor, cina şi ultima tură de Trifănească de Satu-Mare – care a şi cauzat victime printre echipaj, din fericire reţe au fost suficiente în zonă – după care a urmat somn de voie.
Concluzii:
Datorită circumstanţelor atenuate menţionate anterior, am fost nevoiţi să folosim transportul cu nave cu motor pentru a ajunge la destinaţie, transport care s-a dovedit a fi monoton şi plictisitor. Trecând peste zgomotul motorului (după 5 minute plângeam după liniştea înaintării în caiace) şi imposibilitatea de a intra pe unde îţi doreşte inima (fără a ţine cont de alge şi lăţimea canalului) rămâne viteza de înaintare. Viteza este prea mare pentru a observa şi admira peisajul cu adevărat, nu îţi rămâne timp să savurezi vreun moment. (şi dacă ar merge mai încet, oricum orice urmă de faună dispare din zonă cu mult înainte de a ajunge acolo, din cauza zgomotului)
Dacă nu am avut ocazia de a vedea nisipurile Caraormanului, respectiv pădurea, măcar am reuşit să vedem o mică parte din exploatarea de nisip şi blocurile aferente construite cu puţin timp înainte de '89 pentru muncitori – blocuri care şi acum arată mai bine decât multe din cele aflate în marile oraşe ale ţării – dar care au fost lăsate în paragină şi acum sunt folosite, după cum ne-a informat barcagiul, doar de caii şi măgarii din zonă pentru a se apăra de soare şi muşte...
Momentul în care am decis să renunţăm a fost un moment important. Unii au fost uşuraţi la gândul că nu mai trebuie să dea la padelă, alţii au simţit frustrare la gândul că nu vor înheia traseul propus. Autorul acestor rânduri se află în cea de-a doua categorie, deplângâng lipsa oportunităţii de a vedea Marea Neagră deschizându-se în faţă pe măsură ce înaintează pe canal. Totuşi, în condiţiile date, am fost cu toţii de acord ca trecerea peste plauri ar fi fost imposibilă.
Acum însă, unii membrii ai expediţiei se gândesc că poate traversarea nu ar fi fost chiar imposibilă. Deloc uşoară (aveam caiace gonflabile şi necesita multă atenţie pentru a nu le sparge), dar nu imposibilă, mai ales că pe internet sunt menţionate destul de des astfel de situaţii. E drept, după război, mulţii viteji se arată, aşa că rămâne să demonstrăm pe viitor dacă plaurii pot fi învinşi sau nu.
La un moment dat s-a cerut şi luarea în considerare a variantei de întoarcere din lacul Puiu direct la Tulcea, însă în felul acesta – deşi probabil am fi ieşit mai ieftin – nu am fi avut ocazia de a petrece o seară pe plaja Mării Negre (şi un răsărit, deşi nu mulţi au fost dispuşi să se trezească la o oră atât de matinală), la o pălincă, moment pe care nu cred că l-a regretat niciun membru al echipajului. Plaja de la Sulina a fost complet goală, "rezervată" doar pentru noi, deşi – evident – au fost şi semne ale trecerii oamenilor prin zonă, sub formă de gunoaie.
Poate mai puţin pitoresc a fost un tandem de exemplare canine de cea mai "pură" rasă, care a ţinut morţiş să ne întreţină pe plajă cu o serie exasperantă de lătrături... între orele 4 şi 5 dimineaţa.
Ziua 5: (luni, 23.05.2010)
Trezirea comună are loc în jurul orei 09:00, clasic. Se consumă ultimele alimente, se adună hainele uscate şi are loc o tentativă parţial reuşită de a scoate nisipul din echipamente. Pierdem vremea la soare (unii se încumetă şi se bagă şi la o baie, deşi apa este mai rece decât în seara precedentă) până spre amiază, încercând să savurăm cât mai mult din ultima zi de concediu. Trimitem bagajele cu un taxi până în port iar noi ne îndreptăm agale, pe jos. În port luăm prânzul, ne înbarcăm pe vaporul rapid spre Tulcea şi la ora 14:00 părăsim Sulina. Drumul durează aproape 2 ore şi, dacă nu ţinem cont de zăpuşeala din navă, a fost relativ plăcut, unii chiar profitând pentru a trage un pui de somn.
La ora 16:00 suntem în Tulcea, încărcăm scurt bagajele în Tuli-mobil, ne luăm rămas bun de la Daniel şi purcedem spre Timişoara Timişoara
Noaptea târziu îl lăsăm pe Iulian la Turnu Severin, iar noi ajungem la Timişoara
Astfel se încheie expediţia "Nufărul Alb 2010".
Concluzii:
Lăsând la o parte micile probleme ivite pe parcurs, şi care sunt inerente unei asemenea iniţiative, se poate afirma că expediţia a fost un succes. Am vizitat Delta Dunării într-o modalitate aparte, cu plusurile (posibilitatea de a ne alege traseul dorit, de a ne organiza activităţile la alegere şi de a putea admira frumuseţile deltei în linişte) şi minusurile ei. (trebuie dat la padelă şi este obositor din punct de vedere fizic, te plouă şi te bate vântul, nu tot timpul găseşti loc bun de campare).
Nu au fost îndeplinite toate obiectivele expediţiei, (cu riscul de mă repeta, nu am ajuns cu caiacul la mare şi nu am vizitat grindul Caraorman) dar există speranţa că va fi organizată o continuare (poate anul viitor) în care, pe lângă cele eşuate anul acesta, să ne fixăm noi obiective: parcurgerea lacului Razim, vizitarea grindului Letea etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu