Expediția 2013

Expediţia Vâsla Albă 2013
Jurnal de bord ţinut de marinar de penultimă speţă Răzvan Buz.

Componenţă echipaj:
Căpitan: Dîu Ion
Marinarii: Adrian Foghiş (Foghini), Răzvan Buz (Mangusta), Bogdan Marcu (Adrian), Daniel Huziconschi (Cumnatul) și Marian Stan.

Marţi 14.mai.2013

Pornim din Timişoara dimineaţa în jurul orei 06:00 în componenţă completă, mai puţin marinar Daniel, cu care urmează să facem joncţiunea la Tulcea. Dîu cu Foghini şi Buz într-o maşină, Stan cu Adrian în cealaltă. Traseul este clasic: Lugoj, Caransebeş, Turnu Severin, Craiova, Piteşti, Bucureşti, Slobozia, Tulcea. Entuziasmul echipajului a fost oarecum umbrit de neglijenţa criminală a marinarului Buz, care a uitat harta Deltei acasă. Din această cauză ne-am văzut nevoiţi să facem un ocoliş prin Bucureşti, unde un prieten al lui Ionuţ ne-a ajutat scoţând la imprimantă şi plastifiind harta, ocazie cu care am făcut cunoştinţă cu traficul infernal din capitala ţării.
De cealaltă parte, marinarul Adrian este cel care a dat dovadă de neglijenţă criminală, uitând să aprindă farurile maşinii când a trecut pe locul şoferului, motiv pentru care au fost traşi pe dreapta şi nevoiţi să treacă prin furcile caudine ale RAR-ului mobil. Maşina, de provenienţă românească, s-a comportat iresproşabil.
În urma acestor două evenimente, echipajul s-a despărţit, reunirea având loc la iesirea din Bucureşti, într-o benzinărie de pe autostradă. Ca o premieră, ajunem la Tulcea pe zi, facem cumpărăturile necesare la un magazin universal: apă, mâncare şi baterii şi întregim echipajul cu ultimul membru. Tragem la pensiunea Ramona, unde descărcăm bagajele, cel mai încântat de alegere fiind Adrian, eternul rebel, posesor al unui exacerbat simţ civic, bucuros că, în sfârşit, nu mai este nevoit să doarmă la porţile mănăstiri Sf. Ioan Botezătorul.
Purcedem la pas spre faleza Tulcea, unde cinăm cuminte în adierea rece a Dunării, după care ne retragem în bârlog şi băgăm somn de voie.

Miercuri 15.mai.2013

Ne trezim dimineaţă, în jurul orei 07:00, iar după un mic dejun frugal, încropit din câteva ciocolate şi banane, ne îndreptăm spre faleză. Urmează echiparea în următoarea componenţă: Adrian cu Daniel,
Răzvan cu Ionuţ şi - ghinionul lui - Foghini cu Marian.

Marian plăteşte permisele pentru Deltă, facem câteva poze cu întreg echipajul, iar în jurul orei 09:00 purcedem spre Deltă.

Lăsând la o parte evenimentele neplăcute din această primă zi, vremea a fost de partea noastră, temperatura fiind potrivită; soarele s-a arătat sporadic, făra să ardă, vânt ioc şi apă caldă, oarecum surprinzător pentru această perioadă. Aşa cum ne-am aşteptat, nivelul apei este mult mai mare faţă de anul trecut, majoritatea canalelor mari (Sulina, Mila 35) curgând destul de repede.
Nu trece nici măcar o ora până când ajungem la canalul Mila 35, şi deja ne lovim de prima problemă. Ambarcaţiunea echipajulul Foghini/Stan se dezumflă şi trebuie să tragem la mal pentru reparaţii capitale. Locul ales este chiar la intersecţia cu Mila 35, dar din cauza curentului puternic, caiacul avariat întâmpină mari dificultăţi în a ajunge la locul stabilit, trăgând la mal ceva mai departe.
Scoatem camera, găsim gaura (alta decît cea care cauzase probleme anul trecut), se peticeşte şi aşteptăm jumatate de oră să se usuce (timpul recomandat ar fi de minim 2 ore, dar tragem speranţa să ţină măcar până spre seară când ne putem ocupa mai bine de problemă), umflăm caiacul şi purcedem din nou la drum!

Undeva după 6-7 kilometri părăsim canalul Mila 35; în locul ales apa fiind foarte mică, trebuie să ieşim din caiace, şi astfel facem cunoştinţă cu o problemă la care nu ne-am aşteptat până acum: lipitorile. Atât marinar Stan cât şi marinar Adrian au fost “atacaţi” salbatic în prima zi, dar dezipirea lor de pe picioare nu a fost dificilă. Probabil cel mai mult a avut de suferit orgoliul. Intrăm în lacul Lung prin nord, iar aici au loc cîteva discuţii contradictorii între Stan şi Adrian; aparent 2 gps-uri nu sunt tocmai cea mai fericită alegere.

Anul acesta traseul a fost elaborat de marinar Stan, în aşa fel încât să repetăm cât mai puţin din traseul de acum 3 ani. Asta implică în general părăsirea canalelor mari şi parcurgerea mai multor lacuri, alegere inspirată din punct de vedere estetic – am văzut şi partea ascunsă a deltei, poate cea mai frumoasă – dar nu foarte practică din punct de vedere al distanţei parcurse: multe canale mici nu mai erau de mult timp practicate şi se înfundau des, copaci căzuţi, stuf la greu, se înaintează dificil. Per ansamblu, concluzionând, a meritat din plin, chiar daca am facut această alegere doar în prima zi.

Din lacul Lung trecem scurt şi prin lacul Meşter, apoi vâslim est, spre lacul Furtuna, paralel cu Gârla Şontea. Din păcate, caiacul echipajului Stan/Foghini pierde aer din nou, şi, la o inspectie mai atentă, făcută inginereşte pe apă, se găseşte o nouă gaură. Păstrându-şi calmul reptilian, marinarul Stan ia decizia dificilă – dar singura competentă de altfel - de a încheia expediţia din acest an după nici jumătate de zi de vâslit.

 Ajungem în lacul Marcu, unde Marian telefonează după ajutor, înaintarea devenind foarte dificilă cu doar o cameră umflată. Ne înţelegem greu cu colegii din Timişoara din cauza semnalului prost, să tragem la mal nu avem unde (nu am vazut pământ de vreo 2-3 ore) aşa că după o pauză de 20 de minute, pornim din nou spre est, ţinta fiind Gârla Şontea. Nu vom menţiona că unii membri ai echipajului au dat semne că şi-ar pierde cumpătul în faţa pericolului eminent. Nu.
La intrarea în canalul Păpădia Veche găsim însă o colibă de pescar (straşnic păzită de un rottweiler) şi tragem la mal. Aici se încheie expediţia pentru Marian şi Foghini, pescarul fiind de acord să-i ducă cu barca până la satul Partizani. Ne luăm adio cu lacrimi în ochi, luăm gps-ul şi aparatul foto al lui Marian şi purcedem mai departe, cu menţiunea că, după 5 minute de vâslit, echipajul Adrian/Daniel s-a văzut nevoit să se întoarcă după o vâslă, cea a lui Daniel dând semne că cedează.
Aici deviem de la traseul original, care ne-ar fi dus prin bălăriile dintre lacul Martin şi lacul Rădăcinos, şi alegem calea mai sigură a Gărlei Şontea. Din Şontea virăm direct sud şi pătrundem în lacul Furtuna, pe care îl traversăm în direcţia sud-est. Destinaţia pentru prima zi este satul Gorgova, dar ceea ce din satelit arată ca o reţea de canale perpendiculare, perfect navigabile, se dovedeşte la faţa locului a fi mult mai dificil de traversat.
Găsim cu greu, chiar ghidaţi de gps, ieşirea din lacul Furtuna, prin bălării şi stuf. Deplasarea se face foarte lent, pe lângă (sau peste) copaci cazuti în apă. De multe ori zărim canalul în faţă, dar durează minute bune până traversăm obstacolele. Lăsăm la o parte toate precauţiile legate de integritatea caiacelor gonflabile, pentru ca spectrul înnoptării în sălbăticie este tot mai palpabil. Caiacele devin un adevarat insectar, peste tot numai păianjeni şi gândaci.
Încercăm mai întâi varianta propusă de Stan, dar canalul se înfundă după 200 de metri. Ne întoarcem şi tăiem direct sud, spre Sulina, doar pentru a ne bloca din nou. Spre norocul nostru, dă peste noi o barcă (nu cunosc căror motive se datora prezenţa lor acolo, important este că ne-au ajutat) care ne dă indicaţii spre lacul Rotund şi Gorgova.
Ajungem curând în lacul Rotund, poate unul din cele mai frumoase prin care am trecut, dar aici stăm puţin timp. Deja soarele apune si începe să se răcorească. Găsim cu greu ieşirea din lac, printr-un smărc de copaci şi traversăm cea mai spectaculoasă porţiune din Deltă din această primă zi, printre copaci crescuţi direct din apă. De data aceasta canalul ne direcţionează direct spre Sulina, fără ramificaţii, iar cale de întoarcere nu mai este.
Afară se întunecă, apelăm la frontale iar ţânţarii încep să dea atacul. Traversăm o foarte scurtă porţiune pe jos, apa fiind prea mică pentru caiace, şi, când deja gluma începea să se îngroaşe, ieşim la un canal navigabil, paralel cu canalul Sulina (iniţial chiar l-am confundat cu Sulina, deşi se afla la aproximativ 100 de metri de acesta). Îl traversăm şi ajungem la un dig de protecţie unde scoatem caiacele din apă şi, cum în depărtare – peste canal - se zăreau luminile din Gorgova, decidem să punem capăt pentru prima zi, mai ales ca locul este perfect pentru cort, cu o pătură groasă de iarbă.
O ciorbă caldă, ceva de-ale gurii şi direct la somn.
Astăzi am parcurs 41 de kilometri, dar ceea ce contează mai mult este că, după prima zi, ne prezentăm conform planului.

Joi 16.mai.2013

A plouat toată noaptea. Dimineaţa s-a oprit, dar, când ne-am trezit în jurul orei 07:00, vremea se arăta în continuare ameninţătoare. Cerul era acoperit cu nori de ploaie, iar în partea din care bătea vântul (sud-vest) nu se zărea soarele deloc. De unde ne aflăm mai sunt aproximativ 100 de metri până la Sulina, pe care trebuie să-i parcurgem parţial prin mlaştină, pe jos. Marinar Ionuţ a facut o inspecţie rapidă a zonei, dar pentru a ajunge la singurul canal care dădea în Sulina ar fi trebuit să urcăm din nou spre vest, contra apei. Veste bună este că ne aflăm exact în drept cu canalul care leagă satul Gorgova de lacul Gorgova.
Începe din nou să plouă. Deşi Ionuţ insistă să purcedem, restul echipajului, insuficient odihnit în noaptea trecută, decide că este necesară o prelungire a programului de somn. Motivul ofcial rămâne însă ploaia. Dormim cu toţii şi ne trezim din nou în jurul orei 11:00. Deşi rămâne în continuare înnourat, pentru moment ploaia s-a oprit şi se hotărăşte că este momentul să strângem şatra şi să pornim la drum. Traversăm canalul, ajungem la satul Gorgova unde ne zvârlim imediat pe canal. Ţinând cont de starea vremii, şi de un alt element important: ieri, prin hăţişurile dinainte de Sulina, am pierdut capătul detaşabil al pompei, probabil agaţat în vreo creangă, astăzi se decretează zi de sacrificiu. Renuţăm la traseul desenat şi alegem calea sigură a Canalului Litcov – atât de urât înainte de marinarul Adrian – spre vârful nordic al grindului Caraorman.
Traversăm lacul Gorgova, ne plouă în continuu iar fulgerele nu sunt de bun augur. Ajungem în lacul Potcoava, ne plouă şi acolo, fulgerele ne cam tulbură. Ne liniştim cu gândul că padelele nu sunt din metal. În cele din urmă ne relaxăm şi noi abia după ce ajungem pe canalul Litcov. Aici ne plouă torenţial. Adrian se arată încântat că a ajuns din nou pe Litcov. Nimic mai mult de povestit. Ajungem în cele din urmă în nordul Caraormanului şi, profitând de primele raze de soare pe ziua aceasta, acostăm în jurul orelor 17:30, undeva cu aproximativ 1-2 kilometri mai în amonte faţă de locul de popas de acum 3 ani.
În alte condiţii am mai fi avut lumină de navigat încă trei ore, dar a trebuit să uscăm echipamentul, măcar parţial. În plus apa fiind mare, nu aveam garanţia că până la intrarea în lacul Puiu mai găsim pământ bun de cort.
Am tras la mal lîngă un drum pietruit. Profitând de timpul rămas, facem o plimbare scurtă, Spre est, drumul se termină brusc în canalul Crişan (de altfel, am pus cortul la 5Km sud de localitatea Crişan) unde lângă un bac părăsit de mai mulţi ani suntem informaţi ca drumul respectiv a fost construit în 1994 din fonduri europene. În sud, drumul se continuă spre satul Caraorman, dar este prea departe. Din păcate o lasăm pe altădată.
Băgăm o mâncare caldă şi somn de voie.
Astăzi am parcurs doar 22 de kilometri din cauza vicisitudinilor vremii. Am fi putut petrece toată ziua lângă Gorgova, timpul ne-ar fi permis din moment ce ne-am programat o zi de siguranţă, pe care însă doream să o petrecem pe plaja din Sulina, nu în cort. Singurul regret rămâne abandonarea traseului lui Marian. Cu siguranţă ar fi meritat, dar cel mai probabil nu l-am fi parcurs nici dacă vremea ne-ar fi permis. Lecţia am învăţat-o ieri. Desi superb, traseul se preteaza mai degrabă caiacelor rigide. Nu eventuala spargere a caiacelor ne-ar afecta mai mult, cât compromiterea expediţiei.
Rămânem cu speranţa unei virtual expediţii viitoare cu caiace rigide.

Vineri 17.mai.2013

În cea de-a treia zi suntem operativi şi purcedem la drum conform planului stabilit, în jurul orei 09:00. Deoarece ziua precedentă s-a aflat sub semnul nefastului: ineficienţă în deplasare datorită vremii nefavorabile, doar 20 de kilometri, pentru această ultimă zi au rămas aproximativ 30 de kilometri până la mare. 30 de kilometri până la Marea neagră, plus distanţa până la Sulina, pe care încă speram să o parcurgem pe mare, și nu pe un canal paralel cu plaja. Dacă adăugăm aici teama de eşec - doi membri ai echipajului făcând parte din expediţia care s-a împotmolit acum 3 ani între lacul Puiu şi lacul Roşu – pare firească decizia de a ignora şi în această zi traseul propus de Stan, deşi probabil mai frumos, dar cu siguranţă mai dificil şi mai lent.
Cerul este în mare parte senin, nori sunt doar spre sud-est, dar prognoza meteo se arată favorabilă, la Sulina sansele de ploaie sunt estimate la 0%. Pornim la drum pe langă grindul Caraorman, zărind în depărtare ruinele fabricii de silicaţi. Prima piedică pe ziua de azi nu întârzie să apară; deşi pe durata întregi zile am avut parte doar de o foarte scurtă repriză de ploaie, vântul a suflat permanent dinspre sud-est, îngreunând considerabil deplasarea.
Ajungem în cele din urmă la lacul Puiu, unde ne întâmpină, pe lângă vântul puternic, valuri pe care noi le-am estimat până în jumătate de metru înălţime. Informaţiile pe care le-am primit de la un pescar pe zonă par încurajatoare. Lacul Puiu permite formarea unor valuri mai mari, fiind mai adânc, dar sunt doar puţin peste doi kilometri de traversat, în timp ce lacul Roşu, deşi considerabil mai mare, este mai puţin adânc, iar valurile sunt mai liniştite.
Unii membri ai echipajului sunt puţin emoţionaţi la vederea valurilor, dar în cele din urmă purcedem cu încredere la drum. După nici jumătate de kilometru, echipajul Adrian/Daniel are nevoie de ajutor, caiacul fiind plin cu apă până la buză. Scot dopul de nivel iar pentru restul apei folosesc vasul în care fierbem supa. Ne deplasăm foarte lent, şi ocolim puţin spre marginea de sud a lacului, pentru a evita într-o anumită măsură traversarea prin mijlocul acestuia, unde valurile sunt mai mari. În cele din urmă ajungem cu bine la canalul de legătură dintre cele două lacuri, unde ne oprim pe malul drept pentru o binemeritată pauză de 30 de minute, uscăm hainele, pelerinele şi luăm prânzul.
Profităm de pauză pentru a întreba un pescar despre starea canalului spre lacul Roşu. Suntem informaţi că doi plauri blochează canalul mare, dar se poate trece, primul trebuie ocolit “prin dreapta unui copac uscat”, iar cel de-al doilea, prin stânga. Continuăm drumul şi trecem cu bine de zona unde ne-am blocat cu trei ani în urmă, ajungând în zona Complexului Turistic Roşu. Zona arată cel puţin sinistru, cu numeroase căsuţe de vacanţă vopsite în pasteluri copilăreşti cu tot felul de scene din fel şi fel de basme şi aventuri, dar complet părăsit şi oarecum năpădit de bălării. Poate nu era încă început sezonul turistic…
Continuăm drumul şi în cele din urmă calea ne este blocată de plauri. Căutăm puţin şi găsim copacul uscat, precum şi calea, făcută de alţii, uneori lată de până la 50 centimetri. Ne facem drumul pe acest mini canal ce şerpuieşte vreo sută de metri prin plauri şi în cele din urmă, cu emoţie, nimerim în imensul lac Roşu. Destinaţia, aflată pe cealaltă parte a lacului, un pâlc de copaci, pare atât de îndepărtată încât ne vine cu greu a crede că acolo trebuie să ajungem. Valurile sunt însă mai mici decât pe Puiu şi, deoarece ocolul nu este mare, alegem din nou calea mai sigură şi începem să traversăm lacul prin partea de sud, mai ferită de vânt.
Ne-a luat peste trei ore pentru a parcurge cei aproximativ 10 kilometri, încluzând lacul Roşuleţ, dar a fost o experienţă interesantă, fiind pentru prima, şi singura, dată în această expediţie când am fost întâmpinaţi şi parţial însoţiţi de nenumărate păsări din bogata fauna a Deltei: pelicani, bâtlani, cormorani şi, bineînţeles, pescăruşi. Aparent, nume celor două lacuri se trage de la culoarea unor plante subacvatice care cresc din belşug în acea zonă.
La scurt timp după ce părăsim cele două lacuri ajungem pe canalul de legătură dintre Sulina şi Sfântul Gheorghe, la ceva mai mult de un kilometru de mare. Aici întâlnim un pescar (sunt mulţi pescari în Deltă) care ne avertizează la modul cel mai serios să nu intrăm cu caiacele pe mare, deoarece curenţii sunt înşelători. Tot el ne spune ca visul nostru, de a vâsli pe apă din Deltă în mare, nu se poate materializa deoarece, acolo unde vom ajunge, vom înâlni o plajă de nisip de aproximativ 50 de metri care desparte canalul de mare, lucru care s-a adeverit ulterior.
GPS-ul şi hărţile noastre sunt de prisos, metoda desenării traseului cu un băţ pe pământ rămâne infailibilă. Stimatul pescar ne indică tacticos drumul ce trebuie urmat, după care ne urează succes. Cărăm caiacele peste drumul petruit şi purcedem, iar în mai puţin de jumătate de oră ajungem la plaja indicată şi la Marea Neagră, unde politicos ne strângem mâinile şi facem o sesiune foto, bucurosi să simţim nisipul fin sub picioare.

Deşi Sulina se zăreşte hăt în depărtare si pe aici nu pare să fi trecut de ani buni vreun suflet de om, nu ducem lipsă de dotări: găsim o canoe spartă, un televizor, mai multe sticle şi alte… gunoaie.

Ne suim în caiace, cu menţiunea că marinar Buz face schimbul cu marinar Daniel, acesta fiind dornic să experimenteze şi facilităţile altor caiace. Marinarul Buz se simte ofensat deoarece, la propunerea acestuia de a înnopta aici pe plajă, marinarul Adrian îl acuză de practici mârşave şi eschive mişeleşti care au ca scop prelungirea expediţiei cu încă o zi, Adrian păstrând speranţa că, dacă ajungem astăzi la Sulina, poate purcedem a doua zi diminează spre Tulcea şi spre casă.
Mărşuim spre Sulina şi după încă vreo oră de vâslit ajungem în apropierea oraşului, unde trebuie să trecem pe sub un pod. La pod lăţimea râului se micsorează drastic, aproape se înjumătăţeşte, iar viteza creşte foarte tare. Podul fiind jos, la un metru de apă, echipajul Ionuţ/Daniel se prinde cu mâinile de o teavă ce trece pe sub pod, apa împinge caiacul şi ei se răstoarnă. Din fericire, Daniel, mai puţin experimentat în ale înotului, avea vestă de salvare. După o primă tentativă eşuată, cei doi reuşesc să întoarcă la loc caiacul şi trag la mal pentru evaluarea pagubelor.
Din păcate (sau din fericire), singura pagubă este aparatul foto al lui Stan, pe care nu îl mai recuperăm, cu toate amintirile din această expediţie. Deja începe să se însereze, aşa că ne continuăm drumul, în speranţa că vom reuşi să ieşim totuţi la mare în caiac. Pentru moment, Daniel preferă să meargă pe jos (pe lângă canal se află un drum pietruit), astfel ca Ionuţ padelează singur.
În cele din urmă canalul pe care ne aflăm dă direct în canalul Sulina şi ne vedem nevoiţi să renunţăm, pentru anul acesta, la visul ieşiri în larg cu caiacul. Apare însă o nouă problemă. Fie că alegem să ne întoarcem pe canalul pe care am venit, fie să continuăm pe Sulina până în oraş, trebuie să vâslim din greu contra curentului, mai bine de 2 kilometri. Îl recuperăm şi pe Daniel şi alegem varianta Sulina, tentaţia orasului care se vede în faţă fiind prea mare; în plus deja se înserase destul de bine.
Tragem ca sclavii vreo jumătate de oră, curentul de pe canal fiind foarte puternic, nu ne permitem decât două pauze la marginea apei. Nu ajungem până în oraş, în cele din urmă tragem într-un mic golf cu jumătate de kilometru înainte de faleza Sulina.
Scoatem caiacele din apă exact în faţa pensiunii Alga, chiar când se întunecă bine de tot, şi aici alegem să ne petrecem următoarele două nopţi, condiţiile şi preţul fiind pe placu nostru. Strângem tot, facem un duş şi, undeva după ora 22:00, mergem să cinăm în oraş, la restaurantul Marea Neagră, un clasic al expediţiilor noastre. După cină şi o bere, somn de voie.
Astăzi am parcurs peste 45 de kilometri, cel mai lung parcurs din expediţie, dar suntem fericiţi că am ajuns cu bine la capăt.

Sâmbătă 18.mai.2013

Zi de relaxare şi recuperare după solicitanta drumeţie. Dimineaţa trezirea la voie, o cafeluţă pe faleza din Sulina, apoi câteva ore pe plajă – încă necurăţată de reziduurile din iarnă: bucăţi de plauri, animale moarte, alge – dar populată de nudistele părimăverii.
După-masă ne întoarcem la pensiune şi băgăm un duş. Marinar Ionuţ alege să facă o partidă de pescuit, reuşind să prindă câteva hamsii (nu stiu ce a prins, dar erau de dimensiunea hamsiilor).

Trebuie totuşi să recunoaştem că, deşi este primul şi singurul căpitan de expediţie care a pierdut membri de echipaj pe parcurs, a reuşit să-i conducă pe restul până la final, ajungând victorios acolo unde căpitanul Bagsi a eşuat acum 3 ani.

Seara purcedem spre faleză, unde asistăm la un scurt moment artistic ţinut de câţiva membri tineri ai comunităţii elene din Sulina, după care băgăm un stormceac la Marea Neagră, o bârfă şi o bere.
Apoi somn.

Duminică 19.mai.2013

La 06:45 ne luăm adio de la Sulina şi plecăm cu nava rapidă, destinaţia fiind Tulcea.

Ajungem în mai puţin de 2 ore, confortul fiind mult peste cel oferit de nava clasică, dar trebuie să recunoaştem că a lipsit elementul pitoresc; geamurile fiind aburite nu am văzut mare lucru. Punem bagajele în maşini, dopăm câţiva covrigi calzi cu o sana şi purcedem la drum, pe acelaşi traseu. Atât Ionuţ cât şi Adrian forjează maşina pe drumul de întoarcere, uneori aproape de limitele acesteia, respingând orice tentativă de a trece la volan a lui Răzvan. Pauze se fac doar în regim de urgenţă (cu o excepţie notabilă la Piteşti), atunci când vreun membru al echipajului nu mai poate asigura continuarea drumului în condiţii igienice.
În aceste condiţii, ajungem în Timişoara relativ repede, în jurul orelor 19:00, moment în care ne îndreptăm fiecare spre colibele lui şi punem punct vacanţei.