Expeditia 2012

Expediţia Vâsla Albă 2012

Jurnal de bord ţinut de marinar Răzvan Buz.

Componenţă echipaj:

Căpitan: Stan Marian

Marinarii: Foghiş Adrian, Buz Răzvan şi Dîu Ion (mus)

Duminică, 9 Septembrie 2012 (preliminarii)

Am pornit la drum, spre Deltă, din localitatea Curtişoara, judeţul Gorj, de unde am cules ultimul membru al echipajului, pe Căpitanul Stan. 

Traseul a fost Curtişoara, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Bucureşti, Tulcea via Hârşova. Am ajuns la Tulcea în jurul orei 19:30, pe lumină; am făcut cumpărăturile necesare (mâncare şi apă) de la un magazin Penny Market, după care am luat cina pe faleză: o pizza, pentru că la ora 21:00, în Tulcea, nu se mai găteşte altă mâncare caldă.

Am pus corturile în acelaşi loc ca şi în 2010, la ieşire din oraş, pe marginea drumului, lângă mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul.

Luni, 10 septembrie 2012.

După efectuarea ultimelor cumparături absolut necesare: o oală de gătit şi pâine (pentru care Căpitanul Stan a insistat să traversăm Tulcea cu taxiul), am purces din portul Tulcea pe canalul Sulina în jurul orei 09:30.

Echipajul a fost repartizat astfel: Stan cu Adrian, Buz cu Ionuţ. După câţiva kilometri, părăsim canalul principal spre nord, prin canalul Mila 35 (acelaşi traseu iniţial cu cel din 2012).

Nivelul Dunării este însă scăzut, cu aproximativ 2 metri mai mic decât cel din mai 2010, astfel că ratăm, pe rând, intrările în lacurile Lung şi Meşter. Canalele de legătură, prezente pe GPS sau pe hartă, sunt secate sau suntem avertizaţi de pescari ca se înfundă.

După ratarea primelor obiective, cotim în cele din urmă spre est prin Gârla Sireasa. Primul lac la care ajungem este Nebunu. Fiind zonă strict protejată, accesul este interzis. Totuşi, am vrut să aruncăm o privire de pe margine dar din păcate nici aici nu putem intra cu caiacele, din cauza nivelului scăzut al apei, fiind nevoiţi să ne limităm la o scurtă plimbare pe jos pe malul acestuia.

Continuăm pe Gârla Şontea până spre seară, fără evenimente, având ca ţintă în prima zi localitatea Mila 23. Înainte de Mila 23 părăsim Gârla Sontea şi intrăm pe Canalul Dunarea Veche. Ajungem la destinaţie în jurul orei 20:00, după apusul soarelui, şi, după o acostare oarecum dificilă, punem cortul între canal şi case, în condiţii nu tocmai bune.

Suntem uzi şi este rece, mâncăm o ciorbă caldă plus ceva consistent, apoi ne culcăm la ora 21:00. Având în vedere experienţa acestei zile, hotărâm să ne oprim mai repede în zilele următoare. Pe la 20:00 e deja întuneric, se face şi răcoare iar noi suntem totuşi uzi. Cumva, intră apă în caiace probabil pe la cusătura lungitudinală. Trebuie menţionat şi faptul că sunt încărcate cam la limita superioară, masa maximă admisă fiind de 165 kg.

Notă subiectivă, marinar Buz:

Plecarea la drum în deltă, toamna, în septembrie, după o vară foarte secetoasă, nu a fost cea mai strălucită idee. Din cauza apei mici, s-au ratat câteva obiective interesante în prima zi. Am fost obligaţi să ţinem cursul strict pe canalele principale, mai puţin interesante.

Vegetaţia începe încet sa se stingă, în prima zi aproape că nu am văzut deloc nuferi, iar păsările, ca număr şi diversitate, au fost mai puţin prezente ca în urmă cu 2 ani. Totodată, ziua este sensibil mai scurtă şi mai friguroasă dimineaţa şi seara. Am ajuns la limită la Mila 23; şi cum caiac esti inevitabil ud, am suferit puţin spre seara de frig. Debarcarea a fost anevoioasă, fiind necesare 5 minute doar pentru dezmorţirea muşchilor, înainte să scoatem caiacele din apă.

Ce am văzut din plin în prima zi, au fost plasele pescarilor. Cred că am văzut câteva sute de capcane de plasă; în asemenea condiţii nu ar trebui să surprindă pe nimeni declinul populaţiilor piscicole din deltă.

Marţi, 11 septembrie 2012.

Deşteptarea are loc in jurul orei 07:00. Căpitanul Marian a făcut cumpărăturile necesare de la magazinele din Mila 23: o pereche de papuci pentru locul de campare (perechea originală a fost desperecheată în timpul acostării semi-nocturne din seară precedentă) şi linguri pentru a uşura luarea cinei. După o scurtă gustare, purcedem la drum, părăsim canalul Dunarea Veche imediat după Mila 23 şi intrăm pe Canalul Eracle, spre nord-est, cu destinaţia Lacul Matiţa. 

După ce părăsim Canalul Eracle, intrăm pe Gârla Lopatna, iar la un moment dat se deschide un canal spre est, către Lacul Trei Iezere; Căpitanul Marian fiind nevoit să ia prima decizie importantă: fie intrăm pe lac şi riscăm să fim obligaţi să ne întoarcem înapoi dacă apa se dovedeşte a fi prea mică, fie continăm spre nord, spre intrarea în Lacul Miazăzi.

În cele din urmă se decide a se continua cu planul iniţial deoarece un localnic din Mila 23 i-a spus că se poate ajunge la Merhei şi purcedem spre nord, iar curând cotim est, intrând într-un mic lac ce ne pregăteşte pentru prima încercare a zilei: traversarea – e drept, parţială – Lacului Miazăzi. Vremea este în general bună, deşi avem un uşor vânt potrivnic şi undeva la amiază intrăm pe primul lac mare din expediţie: Lacul Matiţa. Traversarea decurge fără incidente notabile.

Părăsim Lacul Matiţa şi intrăm pe canalul de legătură cu Lacul Merhei, unde suntem nevoiţi să traversăm o scurtă, strâmtă şi foarte pitorească trecătoare, şi unde avem plăcerea să zărim şi un enot. 

Urmează Lacul Merhei – respectiv Merheiu Mic – o adevărată piatră de încercare prin prizma dimensiuni sale. Apa este totuşi mică, fundul lacului putând fi atins cu vâsla din caiac, pe alocuri chiar spre centrul său.

Traversăm fără probleme, ghidaţi permanent de padurea Letea în depărtare şi de vigilentul gps al Căpitanului în caiace, şi intrăm pe Canalul Sulimanca, undeva în jurul orei 18:00. Hotărâţi să nu repetăm isprava din seara precedentă, căutăm din timp un loc de acostare, iar la orele 19:30 corturile sunt deja întinse şi masa servită. Canalul Sulimanca, traverat parţial în cea de-a doua zi, parţial în cea de-a treia, a constituit poate cea mai pitorească – din punct de vedere peisagistic – porţiune din traseu.

Notă subiectivă, marinar Buz:

Părăsirea canalelor/gârlelor pentru vastitatea lacurilor a fost cu siguranţă o gură de aer proaspăt. În cea de-a doua zi am avut mai puţine probleme cu nivelul apei, probabil şi pentru că ne apropiam de mare. Totuşi, dacă în urmă cu doi ani, la traversarea lacurilor Fortuna, Gorgova sau Puiu, apa era foarte limpede iar pe alocuri erau alge care ne îngreunau înaintarea dar funcţionau ca un filtru pentru noroi şi mizerie, acum nu am mai avut parte de alge iar apa a fort destul de tulbure. Chiar şi în mijlocul Lacului Merhei, nivelul apei era sub doi metri pentru că se putea atinge cu padela – cel puţin acolo unde am încercat noi.

În cea de-a doua zi pe apă, locaţia de campare a fost poate cea mai bună, plus că am ajuns la timp. Căpitanul Marian a fost singurul membru al echipajului care a considerat că este înţelept să nu care cu dânsul un izopren, lucru pe care se pare că la regretat ulterior, noaptea fiind destul de răcoroasă. Apa a fost totuşi destul de caldă, chiar potrivită pentru o baie, iar în fiecare dimineaţă suprafaţa apei era acoperită de un val de aburi.

Supa caldă la plic ne-a încălzit pe toţi, în fiecare seară, chiar dacă în prima zi nu am avut linguri şi am fost nevoiţi să sorbim pe rând din oală şi să culegem tăiţei cu bucăţi de pâine.

Miercuri, 12 septembrie 2012

Suntem treziţi în jurul orei 07:30 de bărcile care navighează pe canal, la 5 metri de locul de campare.

 Luăm micul dejun şi pornim spre nord, spre braţul Chilia şi următoarea ţintă, satul Periprava, unde ajungem aproximativ la ora 10:00. Lăsăm caiacele pe malul braţului Chilia, la intrarea în sat, după ce rugăm un pescar aflat în zonă să mai arunce câte un ochi după ele, iar apoi pornim pe jos să vizităm grindul Letea şi faimoasa pădure Letea.

În sat, Căpitanul Marian insistă să oprim pentru indrumări şi indicaţii la postul de poliţie local, unde suntem sfatuiţi prieteneşte ca în continuarea călătoriei noastre, care se va desfăşura pe canale comune româno-ucrainiene, să ţinem partea românească, altfel riscăm să fim “deportaţi” şi „hraniţi cu peşte sărat şi orez, fără a primi apă” de către „fraţii” ucrainieni.

Lăsăm în urmă satul Periprava şi ne afundăm în grindul Letea. 

Pădurea, de fapt mai multe fâşii (hasmacuri) de copaci, cu zone nisipoase între ele, este interesantă, dar cu siguranţă nu ce ne aşteptam noi, aşa că după mai bine de o oră de mers, părăsim drumul principal, şi cotim vest, drept spre zona protejată, unde ne învârtim vreo oră, facem câteva poze de album, inclusiv faimoşilor cai sălbăticiţi din zonă, după care ne întoarcem în sat, ajutaţi şi de o maşină ce vine de la Sulina, închiriată de un grup de jurnalişti slovaci.

Savurăm o scurtă pauză la birtul local, scăldată cu o cola, după care urcăm din nou în caiace în jurul orei 14:00 şi purcedem spre mare pe braţul Chilia, o adevărată surpriză din punct de vedere al dimensiunilor, mult mai mare decât ne aşteptam. Malul românesc al braţului nu oferă foarte multe locuri de campare, iar restul zilei tragem din greu pentru a intra din nou în deltă înainte de înserare. Notabilă este însă depăşirea pragului de 100 de kilometri parcurşi într-o ambarcaţiune cu vâsle de către musul Ionuţ, care astfel şi-a câştigat rangul de marinar. Ritualul de numire s-a limitat însă doar la câteva ciocniri de lopeţi şi nu a constat clasicul botez al apei.

Planul iniţial era să părăsim Braţul Chilia cât mai reprede cu putinţă, undeva la doi kilometri după Periprava, coborând sud printr-un canal ce trece prin stânga grindului C.A. Rosetti şi a localităţii Sfiştofca. Canalul,  artificial, este blocat la intrarea în Braţul Chilia cu un baraj (pe care îl puteam trece cu caicele în mână), dar pe care îl evităm la îndemnul vameşilor din Periprava, care ne-au informat că s-ar putea să fie plin de iarbă şi foarte dificil de navigat.

La orele 17:00 părăsim braţul Chilia, care de acum înainte continuă pe tărâm ucrainean, şi intrăm pe braţul Musura, unde suntem opriţi la postul Poliţiei de Frontieră. Prezentăm actele şi primim ultimele informaţii cu privire la drumul ce urmează – cea mai importantă fiind aceea ca în golful Musura nu se poate trage la mal pentru că acesta nu există, golful este plin cu iarbă, nu sunt plaje – după care continuăm. Poliţiştii de frontieră au cam clătinat din cap când au auzit că noi vrem să traversăm Golful Musura cu caiacele (probabil le consideră coji de nucă) din cauza valurilor mari care se formează în prezenţa unui vânt puternic.

Soarele apune iar noi, ameninţaţi din nou de spectrul frigului, tragem la mal lângă podul de pe durmul ce duce de la Periprava la Cardon, luăm o ultimă masă caldă la primus, după care ne băgăm la somn.

Notă subiectivă, marinar Buz:

Din păcate padurea Letea a fost oarecum o dezamăgire pentru noi. Problema a fost – în opinia mea – că am avut aşteptări prea mari – în descrierile de pe internet se spunea despre o pădure cu un aspect secular, cu copaci cu diametrul de 4 metri si poze cu copaci scufundaţi în apă, înfăşuraţi în liane, cu aspect de junglă – iar timpul alocat a fost prea scurt.

Noi ne-am plimbat prin zonă undeva la 3 ore iar după analiza traseului pe gps se poate vedea că am coborât în grind vreo 4 kilometri, deci nici măcar până la jumătate. Pădurea arată normal, ca orice altă pădure, nici vorbă de stejari de patru metri grosime (mă refer la zona vizitată de noi), iar ceea ce este cu adevărat remarcabilă este dispunerea ei, în fâşii oarecum paralele, cu zone de nisip între ele, ce au un aspect de deşert. Liane am văzut, dar doar pe alocuri, iar copacii pozaţi în apă se pare că au fost cei de pe canalul Sulimanca, unde am campat noaptea, atunci când nivelul apei este ridicat.

La momentul respectiv am fost oarecum dezamăgiţi, lucru regretabil, pentru că într-adevăr locul este frumos şi merită vizitat. Am văzut şi faimoşii cai sălbatici din Letea, pe care Ionuţ i-a şi imortalizat cu aparatul foto.

Ar fi fost interesant să vizităm tot grindul; dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor de pe internet, zona se vizitează cel mai uşor din localitatea Letea, care se afla în sudul grindului, deci e posibil ca partea cea mai interesantă a pădurii să fie spre sud, tocmai în zona inaccesibilă nouă.

Poate data viitoare.

Joi, 13 septembrie 2012

Ultima zi a expediţiei cu caiacul. Pornim dis-de-dimineaţă, la ora 8:00, şi parcurgem rapid ultimii kilometri din Deltă astfel încât, nu mult după ora 9:00 ieşim pe mare în golful Musura; mult visata ieşire pe mare, aşteptată de unii membri ai echipajului de mai bine de doi ani.

Marea este calmă, nu avem vânt deloc, iar spre sud se zăreste oraşul Sulina şi digul ce marchează canalul de navigaţie până la far. Ieşirea în golful Musura se face printr-un canal de vegetaţie, astfel încât marea propriu-zisă se zăreşte cu mult înainte de a ajunge în ea, delimitarea între deltă şi aceasta fiind  destul de dificilă de făcut. Abia acum, după trei zile în deltă, avem parte de o apă limpede ca şi cristalul. Traversăm golful Musura fără incidente, cu scurte pauze pentru sedinţe foto.

Intrăm pe Canalul Sulina din mare, direct în port,  printr-o scurtă gârlă de legătură unde facem din nou cunoştinţă cu civilizaţia: case dărăpănate, câini vagabonzi şi destul de multă mizerie. Aici curentul este potrivnic iar înaintarea puţin îngreunată, dar destinaţia este aproape, astfel încât nimeni nu se plânge.

Debarcăm în portul Sulina în jurul orei 11, iar expediţia Vâsla Albă 2012 este declarată încheiată.

Marian purcede să se intereseze în legătură cu modalităţile de călătorie înapoi la Tulcea, iar noi întindem caiacele la soare pentru a se usca şi facem ordine prin echipament, aruncând gunoiul şi ce nu mai este necesar.

Cum la nava rapidă nu mai sunt locuri, toate fiind rezervate, decidem să ne încercăm norocul cu pasagerul Navrom, care urmează să plece a doua zi dimineaţa la orele 07:00 .

Transportul caiacelor până la plajă nu ne surâde, astfel că decidem să închiriem o cameră la un hotel din apropiere, 140RON pentru o noapte la patru paturi şi, ce este cel mai important, un duş funcţional. Lăsăm echipamentul la hotel, luăm prânzul la un restaurant după care mergem pe plajă pentru o binemeritată baie şi relaxare la soare.

Ulterior vizităm farul Comisiei Europene, luăm o cină pe fugă şi ne retragem la culcare, urmărind la televizor - după părerea noastră de neavizaţi -  unul dintre cele mai proaste filme româneşti care ne-a fost dat să vedem vreodată: Dincolo de America.

Vineri, 14 septembrie 2012 (final)

La ora 07:00 părăsim portul Sulina la bordul catamaranului Navrom, urmând un drum lung de peste trei ore până la Tulcea, înghesuiţi la limita suportabilităţii şi asaltaţi permanent de fumul de ţigară al nesimţiţilor care nu se pot abţine câteva ore. Şi să nu uităm că am fost ridicaţi de pe locurile noastre pentru că “au fost rezervate dinainte, nu aţi văzut ziarele puse pe scaun… avem şi noi obiceiurile noastre.”

În cele din urmă ajungem la Tulcea, încărcăm bagajele în maşină şi purcedem spre Curtişoara, unde ajungem seara în jurul orei 21:00, fără a uita să menţionăm traficul îngrozitor de pe centura Bucureştiului, unde am pierdut mai mult de o oră. La Curtişoara îl lăsăm pe Marian; restul ne îndreptăm spre Timişoara.

Concluzii:

Luată per ansamblu, putem spune că expediţia a fost un success. Principalele obiective au fost atinse măcar parţial, am văzut Pădurea Letea, am ieşit în Marea Neagră în Golful Musura şi am terminat expediţia cu vâsla-n mână la Sulina. Componenţa echipajului şi numărul mic de participanţi au permis parcurgerea unei distanţe apreciabile de 122 km în 3 zile şi jumătate. Dar cel mai important din acest punct de vedere a fost disponibilitatea la efort şi capacitatea de a depăşi dificultăţile pe parcurs. De exemplu în prima zi am parcurs 40 km şi am terminat seara la Mila 23 uzi şi flămânzi dar nimeni nu s-a plans sau a reproşat ceva.

Echipamentul folosit a fost în mare adecvat, caiacele s-au comportat bine pentru nişte caiace gonflabile, am avut huse impermeabile pentru toate bagajele importante, am avut hărţi bune plastifiate dar şi GPS cu traseul de bază, traseul opţional (mai lung, prin Lacurile Puiu, Roşu şi Rosuleţ) plus ieşirea în Marea Neagră din Roşuleţ. Desigur că nu am putut respecta traseul programat de acasă dar am putut să ne orientăm la faţa locului şi să luăm deciziile cele mai bune pentru a continua. De asemenea, am obţinut informaţii utile de la localnici sau poliţiştii de frontieră care ne-au scutit de bătăi de cap ulterioare.

În final, aş dori să menţionez ce s-a spus deja mai sus, vizitarea Deltei e mai bine să se facă primăvara sau vara devreme, din mai multe motive: flora şi fauna sunt mai spectaculoase, păsările călătoare sunt acolo… natura e vie. Toamna intră spre amorţire. În plus, ziua e mai lungă şi e mai cald, factori importanţi având în vedere condiţiile expediţiilor (dat la vâslă în caiac).